Dacă angajatorul permite salariaților munca de la distanţă în străinătate, compania trebuie să cunoască implicațiile care pot decurge din această schimbare, mai ales în ceea ce privește impozitul pe venit, contribuțiile sociale, riscul de sediu permanent, securitatea în muncă, obligațiile de declarare și raportare în străinătate, precum și posibilele formalități de imigrare.
„În ceea ce privește impozitul pe venit, atunci când activitatea este desfășurată în străinătate, trebuie analizat în primul rând dacă România și țara gazdă au încheiat o convenție pentru evitarea dublei impuneri. Având în vedere că România a încheiat aproximativ 90 de convenții în acest scop, există, în majoritatea cazurilor, un cadru legal pentru a stabili care stat are, în final, drept de impunere. În cazul țărilor cu care România nu are încheiată o convenție în acest sens, precum Tanzania sau Mauritius, angajatorul trebuie să aibă în vedere că există riscul unei duble impuneri, atât în România, cât și în celălalt stat”, a explicat Andrei Popescu, Tax Manager Soter & Partners.
În sfera contribuțiilor sociale, dacă ne raportăm la nivelul Uniunii Europene, acestea nu pot fi plătite în două sau mai multe state membre simultan, potrivit Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială. „Angajatorul trebuie să efectueze o analiză separată pentru a stabili dacă, în funcție de situația fiecărui salariat aflat în telemuncă în străinătate, contribuțiile sociale ajung să fie datorate în alt stat decât cel de origine. Un angajat poate rămâne, în anumite condiții, asigurat în România în ciuda desfășurării activității în alt stat membru al Uniunii Europene. Pentru a nu datora contribuții sociale în statul în care se prestează munca în regim de telemuncă, angajatorul poate solicita formularul portabil A1 pentru angajații săi, în anumite condiții specifice.
Citește mai mult: economica.net
