Un material de Andreea Buzdugan. Manager Resurse Umane, S.I. Expert Line

 

În ultimii ani am întâlnit din ce în ce mai des această întrebare în companiile cu care colaborez. Uneori este formulată explicit, alteori apare sub forma unui disconfort pe care oamenii nu îl verbalizează, dar îl resimt încă din primele interacțiuni.

Și, ca să fiu foarte sinceră, mi se întâmplă și mie destul de frecvent, în ambele direcții. Primesc un „tu” din partea unor persoane cu care interacționez sporadic sau cu care nu am stabilit niciodată că acesta este modul în care alegem să comunicăm. În egală măsură, primesc și un „dumneavoastră” păstrat ani la rând în relații profesionale apropiate, construite prin colaborări constante și, uneori, chiar prin comunicare zilnică.

Așa a apărut și întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori în ultimii ani: unde începe confortul conversațional și unde începe disconfortul? În ce moment adresarea cu „tu” devine o expresie a apropierii și în ce moment este percepută ca o familiaritate neinvitată, un pronume sociativ.

Nu am pretenția că există un răspuns universal valabil sau cel puțin eu nu îl dețin. În schimb, în cei peste 25 de ani de activitate în domeniul resurselor umane am învățat că astfel de nuanțe aparent mici influențează mult mai mult decât credem calitatea relațiilor profesionale.

Una dintre cele mai discrete schimbări pe care le-am observat în ultimii ani este renunțarea treptată la pronumele de politețe.

Nu mă refer doar la mediul corporativ, unde fenomenul este deja bine cunoscut, ci și la companii medii sau chiar mici, în care adresarea la persoana a II-a singular devine aproape regula nescrisă încă din prima interacțiune.

Este o schimbare firească și potrivită pentru toată lumea? Probabil că da, posibil să nu, sau depinde și de generație?

De foarte multe ori, prima întrebare pe care ne-o punem atunci când întâlnim un partener de afaceri, un client, un candidat, un coleg nou sau chiar un viitor manager este una pe cât de simplă, pe atât de importantă:

Ne adresăm cu „dumneavoastră” sau cu „tu”?

Sincer, sunt convinsă că acest subiect este mai actual decât pare la prima vedere. Deși pare o simplă alegere între două pronume, în realitate discutăm despre confort psihologic, respect, identitate profesională și reprezentare a culturii organizaționale.

Există o tendință din ce în ce mai accentuată de a considera că renunțarea la pronumele de politețe apropie oamenii, creează echipe mai unite, reduce distanțele și favorizează colaborarea.

În anumite organizații acest lucru funcționează foarte bine. În altele însă, aceeași abordare poate produce exact efectul opus.

Pentru generațiile mai tinere, adresarea cu „tu” poate însemna naturalețe, deschidere și apropiere. Pentru mulți profesioniști cu experiență, aceeași formulă poate fi percepută ca eliminarea prematură a unei distanțe profesionale pe care nu au ales încă să o reducă, mai ales când implica și incluziune, mentorat sau ” predarea abecedarului unei meserii.

Cred că fiecare dintre noi vine în organizație cu propria educație, propriul istoric profesional, propriile limite și propriul grad de confort în relațiile interpersonale.

Opinia mea este că inclusiv organizațiile care promovează cultura adresării la persoana a II-a singular ar trebui să lase suficient spațiu pentru alegerea individuală și că nu ar trebui să uniformizeze oamenii până la pierderea confortului lor personal.

Ce transmite, de fapt, alegerea dintre „dumneavoastră” și „tu”?

Aparent vorbim despre un pronume.

În realitate, vorbim despre: respect, încredere, apropiere, limite umane și imagine profesională.

O formulă de salut și un pronume de adresare construiesc încă din primele secunde cadrul în care se va desfășura relația profesională.

Există doar formule potrivite pentru oamenii implicați în acea conversație.

În multe companii există reguli nescrise care încurajează adresarea directă între colegi, indiferent de funcție.

Nu cred că această abordare este greșită. La fel cum nu cred că este greșită nici păstrarea pronumelui de politețe.

Problema apare atunci când una dintre variante este impusă tuturor, fără a ține cont de preferințele individuale. Iar acest comportament sesizat că fiind inconfortabil, dar ignorat în mod repetat, poate fi chiar subiect al unei hărțuiri la locul de muncă.

A construi o comunicare sănătoasă înseamnă, în primul rând, să respecți diversitatea oamenilor care o compun.

Confortul psihologic nu poate fi standardizat printr-o procedură internă.

Ce legătură are ierarhia?

Poate mai puțină decât am fi tentați să credem. În continuare există percepția că superiorii trebuie abordați cu „dumneavoastră”, iar colegii cu „tu”.

În realitate, lucrurile sunt mai nuanțate. Te poți adresa directorului general cu „tu”, iar acesta îți poate răspunde cu „dumneavoastră”.

La fel de bine, întreaga organizație poate comunica exclusiv folosind prenumele.

Ierarhia nu dispare și nici nu se modifică semnificativ. Contează însă echilibrul, respectul, și mediul de lucru sigur.

Nu am nicio îndoială, din experiența anilor de activitate în HR, că autoritatea este stabilită prin organigramă, fișa postului, regulamentul intern și toate instrumentele de resurse umane care definesc raporturile de coordonare și subordonare, nu prin pronumele folosit într-o conversație.

Pronumele nu modifică poziția într-o organigramă și nici respectul și aprecierea profesionala, ci din contra, stimulează modul în care colegii sunt apreciați, văzuți ca persoane distincte.

Cine decide schimbarea formulei de adresare?

Poate aceasta este, de fapt o întrebare esențială. Nu cred că  adevăratul substrat este ce tip de pronume folosim. Cred că este despre acordul dintre cei doi interlocutori.

Schimbarea formulei de adresare ar trebui să fie rezultatul unei comunicări, nu al unei presupuneri.

Consider că una dintre cele mai simple și mai elegante soluții rămâne întrebarea adresată încă de la început: „Cum preferați să comunicăm?”

Am observat de foarte multe ori că o astfel de clarificare elimină situații stânjenitoare care altfel s-ar putea prelungi luni de zile.

Din experiența mea, comunicarea rezolvă mult mai multe situații decât orice regulă nescrisă.

Pierdem timp folosind pronumele de politețe?

Argumentul apare frecvent. „Cu «tu» comunicăm mai repede.” – pare a fi o explicație. Dar am făcut un calcul, pentru că la HR lucram și cu cifre și am ajuns la acest rezultat: într-o conversație de aproximativ zece minute, diferența dintre folosirea pronumelui de politețe și adresarea directă este, în medie, de aproximativ zece secunde.

Nu orice timp consumat în comunicare poate fi considerat timp pierdut atunci când miza este respectul, imaginea profesională și confortul interlocutorului.

Ce facem atunci când nu știm cum să ne adresăm?

O clarificare făcută încă din primele minute poate elimina un disconfort inutil. Din perspectiva mea, aceasta este una dintre cele mai simple forme de respect profesional.

Cum comunicăm cu autoritățile?

În toți acești ani de activitate am interacționat cu numeroase instituții ale statului și nu îmi amintesc situații în care primul impuls să fi fost adresarea la persoana a II-a singular. Fie că vorbim despre inspectori de muncă, inspectori fiscali sau reprezentanți ai altor autorități, tendința este de a utiliza pronumele de politețe.

Cred că această reacție spune multe despre structura umană și profesională în care am fost formați.

Pentru multe generații, autoritatea instituțională a fost asociată în mod firesc cu un anumit formalism al comunicării.

În același timp, observăm că această politețe funcționează, de regulă, în ambele sensuri. Reprezentanții instituțiilor folosesc același registru atunci când comunică cu antreprenorii, contribuabilii, salariații sau reprezentanții companiilor. Nu discutăm despre o relație de superioritate, ci despre una construită pe respect reciproc și pe recunoașterea rolurilor pe care fiecare le are.

Sunt convinsă că noile generații vor continua să schimbe modul în care comunicăm în interiorul organizațiilor și în relațiile dintre partenerii de afaceri. Totuși, nu am nicio îndoială că în relația cu instituțiile statului formulele de politețe vor rămâne încă mult timp un reper al comunicării instituționale.

Profesionalismul nu stă într-un pronume. Nu cred că putem spune că renunțarea la „dumneavoastră” ne face automat mai moderni , la fel cum păstrarea lui nu ne transformă automat în profesioniști.

Profesionalismul începe atunci când înțelegem contextul în care comunicăm și când îi acordăm interlocutorului libertatea de a-și exprima propriul spațiu de confort.

Modul de adresare nu este doar o alegere lingvistică. Este parte din brandul nostru personal. Este parte din imaginea angajatorului pe care îl reprezentăm.Este felul în care alegem să construim relații profesionale durabile.

Dacă ar fi să rezum această opinie într-o singură idee, aș spune astfel: profesionalismul nu începe și nu se termină cu un pronume. El începe în momentul în care îi acorzi interlocutorului respectul de a-și alege propriul spațiu de confort în comunicare.

Poate că adevărata întrebare nu este dacă ar trebui să folosim „dumneavoastră” sau „tu”.

De ce ne interesează modul de comunicare din perspectiva specialistului în resurse umane? Tocmai pentru că rolul nostru, dincolo de cifre, bugete sau recrutare, este acela de a ne asigura că respectul începe în departamentul de resurse umane.

Confortul fiecărui coleg, implicarea lui și dorința de a rămâne fidel companiei – într-un cuvânt, a-l vedea ca pe un individ, nu ca pe o masă uniformă de „resursă umană” – reprezintă una dintre cele mai căutate abilități pentru omul din spatele funcției de HR, indiferent că te adresezi cu „Tu” sau cu „Dumneavoastră”.